Header Ads

Proprietăţile stranii ale lemnului pietrificat

Ramura de teck

Oficial i se spune lemn silicifiat pentru că se pleacă de la teoria conform căreia siliciul a înlocuit materia vegetală iniţială, proces ce a durat nişte milioane, chiar zeci de milioane de ani. Aceeaşi teorie spune că procesul de silicifiere a avut loc în prezenţa apei care şi-a adus o contribuţie importantă la desăvârşirea pietrificării. Dar cum şi-au schimbat structura materiile vegetale şi animale care n-au fost în contact cu apă? Este indubitabil că pe planetă există păduri pietrificate care n-au fost niciodată sub ape pentru a-şi schimba structura morfologica atât de drastic. Nici pietrificarea ca urmare a activităţii vulcanice nu stă mai bine în picioare pentru că această activitate n-a fost prezenta peste tot unde există lemn pietrificat. Atunci cum s-a petrecut fenomenul şi ce materie a rezultat?

Paleontologii au reuşit să clasifice lemnul după familii, uneori dând nume noi speciilor dispărute. Aruncând o privire globală observăm că peisajul de acum zeci de milioane de ani era foarte asemănător cu cel de azi în ceea ce priveşte speciile. Şi atunci că şi acum întâlnim ficuşi, conifere, tamarin, tek sau palmieri; atunci – doar plante, azi – plante şi lemn pietrificat din aceleaşi specii. În regnul animal întâlnim aceeaşi continuitate, insectele şi animalele mici închise în chihlimbar stau mărturie, infirmând teoria evoluţionistă.

Lemnul pietrificat este o materie interesantă. Cu o duritate medie de 7 (Mohs), dar şi cu variaţii de 6-8, lemnul este o "piatră" dură şi casanta în anumite condiţii. Proprietăţile sale rămân însă un obiect de studiu. Greutatea specifică a lemnului devenit piatră este şi ea foarte diferită. Unele bucăţi de lemn sunt mai grele, altele sunt mai uşoare decât celelalte, chiar dacă greutatea ambelor o depăşeşte cu mult pe cea a lemnului vegetal. Având în vedere că lemne de aceeaşi esenţă au greutăţi foarte diferite, cred că ne putem gândi că pietrificarea nu s-a produs uniform şi cu aceeaşi intensitate. Ce anume a determinat această diferenţă de greutate? Încă nu ştim. Rezistenţa la şoc e mare şi nu e deloc simplu să reuşeşti să spargi o bucată de lemn pietrificat. Chiar dacă nu se sparge, lemnul reţine şocul că pe o vibraţie de amplitudine redusă ce lucrează în interiorul materiei, după un anumit timp crăpându-se complet. Nu de puţine ori am avut ocazia să mi se rupă în mâini bucăţi de lemn pe care încercasem cu 2-3 luni în urmă, fără succes, să le sparg.

Procesul de transformare a lemnului în piatră care e azi cred că a fost unul de scurtă durată şi violent. Majoritatea pădurilor pietrificate au fost martorele unor incendii de proporţii, probabil puţin anterior pietrificării, dovada urmele carbonizate de pe trunchiuri. Ceva însă a curmat brusc incendiile deoarece trunchiurile n-au ars integral, ba uneori doar au fost atinse de foc fără a fi mistuite nici măcar parţial. În mod cert, în pădurile din vechime ceva a dezvoltat o temperatură uriaşă urmată de o cristalizare la fel de bruscă. Cel mai probabil, acestea s-au petrecut din cauza unei ploi de meteoriţi, celebra "ploaie de foc" despre care vorbeşte şi papirusul egiptean de acum 5-7000 de ani. Pare foarte posibil ca explozia unui meteorit (sau a unor meteoriţi) să fi avut efectul prezumat al unei bombe cu hidrogen, ceea ce a schimbat structura morfologică a fiinţelor vii. La fel de posibilă apare şi pietrificarea diferită a materiei în funcţie de distanţa faţă de locul de impact, de aici rezultând şi greutatea diferită a materiei transformate. În Sahara, pădurea pietrificată este înconjurată de o multitudine de dovezi clare ale activităţii meteoritice, chiar în perioade geologice diferite. Munţii Atlas sunt munţi de încreţire, ceea ce este vizibil, dar la fel de bine putem vedea în munţi sedimente marine ce s-au ridicat la suprafaţă în urma impactului major meteoritic ce a dus la formarea continentelor de azi şi la înclinarea axei Pământului. La fel se întâmplă şi cu osuarele care cândva erau cimitire ale animalelor, azi ele aflându-se pe fundul canioanelor.

O bucată de răşină, aşa-numitul clei de copac sta mărturie că pietrificarea s-a produs rapid, brusc, nu în milioane de ani. Răşină respectivă a fost supusă unei temperaturi mari, ceea ce a determinat topirea ei, dar brusc, "ceva" a făcut ca răşină să "înţepenească" instantaneu, ea arătând azi foarte clar că n-are vreo legătură cu siliciul presupus a înlocui materia vegetală; este doar o răşină întărâtă, cu o duritate redusă, ce păstrează urmele "curgerii" anterioare pietrificării.  Este, dacă vrem s-o asemuim cu ceva, un chihlimbar de suprafaţă, mai dur decât cel subteran, mai opac, dar şi mai puţin casant ce păstrează în structura urmele de funingine rezultată din arderea frunzelor.

Rasina

Lemnul pietrificat se comportă ciudat la temperaturi mari, mai curând că o piatră prtioasa decât ca o rocă oarecare. Prin ardere, lemnul nu devine negru, aşa cum ar fi poate de aşteptat, ci roşu. În contact cu flacăra explodează rapid, iar bucăţile rezultate capăta culoarea roşie. Este evident că acolo, în lemn se produc nişte procese chimice, culoarea roşie fiind dată de o substanţă care pare a ieşi din lemn. Chiar şi spălat, lemnul va continua să producă acel colorant roşu care se ia cu uşurinţă prin simplul contact. În acelaşi timp, lemnul se încălzeşte repede la soare, dar răcirea se face mult mai lent decât în cazul unor pietre ordinare. Poate din acest motiv vracii africani numesc asta "pietre calde". Cufundat în apă, lemnul se impregnează cu lichid, uneori permeabilitatea fiind vizibilă prin micile bule ce se ridică la suprafaţa apei; cu cât lemnul va rămâne mai mult în apă, cu atât el se va re-usca mai încet. Lemnul pietrificat nu iubeşte apă, şi are tendinţa de a se crăpa dacă e ţinut în ea prea mult timp, dând impresia că reacţiile obişnuite ale lemnului sunt accelerate în cazul pietrei de azi.

Partea exterioara intrata in contact cu flacara s-a inrosit

Din punct de vedere energetic, lemnul pietrificat este excepţional (am mai spus-o, dar vreau să reiau informaţia). Nu ştiu ce energii a acumulat el, ce procese se petrec în structura lui, dar energia pe care o eliberează este indubitabil pozitivă şi evidentă. Pare că lemnul de ieri devenit azi piatră are nişte legi fizice proprii, încă necunoscute nouă: piatră nu suge apă, dar lemul fosilizat - da; nu se crapa sub acţiunea apei – dar lemnul se crapa; se sparge la şocuri, pe când lemnul nu etc. Energia pe care lemnul pietrificat o dezvolta m-a determinat să port permanent, în buzunar, un eşantion. Deşi le colecţionez de ani de zile, de lemnele mele pietrificate nu m-am ocupat şi din punct de vedere energetic; doar recent am început să studiez şi aceste proprietăţi evidente ale lemnului îngrijit săptămânal, spălat cu apă caldă şi uscat la soare pentru a se încărca de energie. Ceea ce mi se părea o prostie mai ieri, azi sunt nevoit să accept că există: energia benefică a lemnului pietrificat.


Niciun comentariu

Un produs Blogger.